Sunday, January 23, 2011

24 ianuarie - ziua Unirii Principatelor Romane - primul pas spre Romania Nefranta



Hai sa dam mana cu mana sa aratam respectul cuvenit si Romaniei. Ne respectam tara, ne respectam pe noi! E admirabil sa sarbatorim momentele festive ale altor meleaguri, e insa genetic imperativ sa ne onoram istoria! Pe 24 ianuari va provoc sa Traim si sa Simtim romaneste!

Friday, December 5, 2008

Top "De ce iubesc Romania"

Va provoc sa faceti un top trei despre cele mai frumose lucruri, ganduri, etc pe care le puteti spune referitor la Romania!!!Primele trei ganduri frumoase care va vin in minte cand va ganditi la Romania. Un top trei persnal" De ce iubesc Romania!"
Va astept cu drag,

Friday, November 28, 2008

ROMANIA

Oltenia

Moldova si Bucovina, nestemate duhovnicesti

Dobrogea - The Land between Water and Sun

Transilvania

Brasov

Basarabia & Chisinau Old Postcards

Romania - Maramures ( Baia Mare )

Constanta, Travel Black Sea Romania

Cluj-Napoca

Iasi - mandra cetate

Timisoara

Oltenia-Eterna Terra Nova

Bucuresti - capitala Romaniei

Angela GHEORGHIU - Sanie cu zurgălăi (Romanian folk song)

Adrian Paunescu - Cantecul lui Stefan cel Mare

Mircea Eliade

Constantin Brancusi

Toma Caragiu & Anda Calugareanu - Gondola

Romania zambind sau ascultandu-l pe Nea Marin

Miorita

O singura Putna - Emilian Onciu

Ursitoarele
Credinţa în ursitoare, în puterea lor de a croi soarta fiecărui om, a fost şi mai este încă răspândită şi înrădăcinată în sânul poporului român, ea fiind moştenită de la romani.

Sunt 3 aşa numite zâne care vin în nopţile fără soţ (3, 5, 7) din prima săptămână de viaţă a copilului nou-născut şi-i menesc soarta. Se zice că în timpurile străvechi, aceste ursitoare erau văzute şi auzite cum ursesc de către moaşele, care -- în aceste zile -- privegheau nou-născuţii, pe mamele acestora şi chiar de părinţii copilului. Din păcate, pentru că moaşele au destăinuit acest secret, în zilele noastre ele nu mai au acest dar.

Legat de ursitoare, în Transilvania există încă tradiţia, ca moaşa care ajută la naşterea copilului, chiar dacă acesta s-a născut în spital, să-i pună în camera unde el va sta, imediat după ce ajunge acasă, pe o pânză albă nouă, un "blid" cu făină de grâu cernută, sare, o pâine, un bănuţ şi un caier de lână. După 3 zile şi 3 nopţi dacă ursitoarele au venit, moaşa şi părinţii copilului vor vedea urma lăsată de ursitoare pe făină.

În Banat, Moldova şi Ţara Românească, la 3 zile după naşterea copilului, se întinde o masă mare cu mâncăruri alese: pâine, o găină, vin şi 3 bănuţi, aşa numita "cină a ursitoarelor", existând credinţa că ele trebuie să fie bine ospătate şi plătite pentru a fi mulţumite şi a ursi o soartă bună copilului. În Bucovina, moaşa -- cum se îngână ziua cu noaptea -- pune în camera copilului o lumină, pentru a arde toată noaptea, considerându-se că ursitoarele sunt mulţumite când găsesc această lumină şi îi ursesc copilului o soartă mai bună.
Botezul

Tradiţia moaşei legată de botezul copilului este inca foarte puternică la români.

În tradiţia românilor din Transilvania, Banat şi Oltenia, rolul moaşei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică şi spune "duc un păgân şi voi aduce un creştin", iar la întoarcere spune "am dus un păgân şi am adus un creştin". Naşii, când iau copilul de la moaşă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti.

În Oltenia, tradiţia merge mai departe, pentru că moaşa copilului merge apoi în ziua de Sf. Vasile' la casa copilului cu un colac şi un ban de argint, cadouri pentru copil şi părinţi, şi cu colacul pus pe capul copilului îl dă de grindă, urându-i acestuia să crească mare, sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.
Obiceiuri de nuntă

La noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.

Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.

Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, care este săvârşită înaintea nunţii.

Se poate şi aparte, cu un timp mai scurt sau mai lung înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că, prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.

Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie, o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirii vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat, dar poate duce şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite împreună.

Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Şi naşii trebuie să fie ortodocşi, căsătoriţi, cu o viaţă de familie morală, exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.

Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Cât priveşte săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să îşi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, şi nu în case particulare. Nunta se celebrează în zona cea mai centrală a bisericii, în naos. Pe durata nunţii, cei doi tineri sunt cinstiţi aşa cum sunt cinstiţi împăraţii. Aceasta este şi sensul încoronării lor.

Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar, mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, care de acum înainte se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună.

Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, când mireasa părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.

Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.

Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcută cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7, 14, ca şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu semnificaţie teologică şi morală.

Întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice. Astfel, este întâlnită în părţile Transilvaniei, legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a treia şi le împreunează mâinile. Alt obicei care nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vinş este una din practicile întâlnite la unii din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi.

În unele localităţi este aşa de îndătinat, ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greşite, se denaturează şi se ridiculizează un moment foarte important al slujbei. Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, şi de a evita să se întâlnească pe drum, este una din practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa că s-au cununat la aceeaşi biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica nu dezbină ci uneşte.
Ceremoniile de înmormântare sunt moştenite de la romani. Aceştia puneau în faţa casei unde exista un mort un chiparos, copac ce nu mai putea imboboci după ce a fost tăiat. Coloniştii romani din Dacia nu au găsit acest copac şi obiceiul a fost uşor modificat, folosindu-se, în regiunile de munte, un brad, iar în cele de câmpie un pom. Pomul de înmormantare reprezintă doar una dintre ipostazele sub care se regăsesc anumite prezenţe vegetale de mare importanţă în viaţa românului. Acest lucru este dovedit de apariţia constantă a bradului în cadrul tuturor riturilor de trecere.

Există, de exemplu, obiceiul închinării la brad a nou-născutului de către moaşă, ca şi al sădirii unui brad la naşterea pruncului, fapt ce semnifică infrăţirea simbolică a celor doi. Acesta este şi motivul pentru care, la un alt moment important al trecerii prin lumea luminată a individului, la nuntă, bradul apare din nou - bradul de nuntă -, împodobit cum se cuvine pentru serbarea evenimentului.

La moartea omului, bradul-frate este tăiat şi pus la căpătâiul tânărului, la mormânt. Tot pentru a dovedi importanţa - cu rădăcini adânci, anterioară perioadei romane - a bradului în imaginarul autohton se poate cita obiceiul spovedaniei la brad. Pentru a se evita tăierea unui pom întreg obiceiul se reduce la o creangă, ce este împodobită cu zaharicale şi turtiţe ce se împart la pomana mortului. Bradul se foloseşte în cazul în care cel care moare este nenuntit, necăsătorit, iar uneori fetele nemăritate sunt îmbrăcate la moarte în rochie de mireasă, înmormântarea fiindu-le în acelaşi timp şi nuntă.

Dacă cei din familie nu mai au lacrimi, dacă acestea le-au secat, angajează ca şi strămoşii lor romani o bocitoare. În caz că nu doresc aceasta, mortul este bocit de soţie, de nepoate sau de femeile din sat. Dacă omul bolnav trage să moară familia cheamă preotul care îi face o slujbă de maslu, îi citeşte din carte, din Biblie, pentru ca sufletul să iasă mai uşor din corp.

Apoi corpul, încă nerăcit, este îmbăiat şi îmbrăcat cu hainele cele mai bune şi aşezat în sicriu. Obligatorie este lumânarea aprinsă, lumina care să -l ajute să se orienteze mai bine în întunericul lumii de dincolo, pe care unele basme româneşti o numesc lumea albă. Cel care din neglijenţa familiei, sau din alte cauze, de exemplu moare fulgerător sau undeva în străini, este considerat mort fără lumînare, iar slujbele de pomenire sunt cu totul şi cu totul speciale. Ziua de 21 noiembrie, numită popular şi Ovidenie, este închinată chiar celor care au murit fără lumânare, cei care s-au sinucis sau au murit departe de ţară, crezând-se că lumina aprinsă în această zi va veghea întotdeauna sufletul în lumea de dincolo.

Auzind că cineva cunoscut a murit. vecinii vin la priveghi, unde stau de vorbă cu mortul, rugându-l să transmită mesaje celor dispăruţi dintre neamurile lor. Priveghiul durează de obicei trei zile, timp în care preotul vine şi îi citeşte stâlpii, adică toate cele patru evanghelii. Mortul era transportat într-un sicriu deschis aşezat într-un car tras de boi prin întreg satul, şi cortegiul făcea şapte opriri, care semnificau cele şapte popasuri ale lui Iisus pe muntele Golgota. În caz că era de traversat o apă, se arunca peste ea o pânză pentru ca nu cumva chipul mortului să se privească în apă şi sufletul lui să rămână în această lume şi să ia forma unui strigoi.

De asemenea, se acoperă oglinzile şi vasele cu apă cu o cârpă neagră în acelaşi scop. La cimitir preotul stropeşte sicriul cu vin şi ulei, citeşte slujba specială de înmormântare, cei prezenţi mănâncă din coliva mortului, pregătită acasă de rudele mai îndepărtate, apoi toată lumea prezentă merge acasă unde preotul binecuvintează masa pregătita pentru pomenire.

Cu această ocazie se împart de obicei oamenilor săraci hainele şi diferite obiecte(paturi, perne) considerate utile pe lumea cealalaltă. Pomenile se fac la o săptămână, la o lună, la trei luni, la şase luni şi la un an, urmând ca vreme de şapte ani să se facă cel putin o dată pe an. Cel mai interesant exemplu de coabitare între ironie şi epitafuri vesele şi universul destul de negru al morţii este Cimitirul Vesel din comuna maramureşeană Săpânţa.
Sfântul Andrei

Românii îşi sărbătoresc patronul spiritual, pe Sfântul Andrei, la 30 noiembrie. Întâmplarea a făcut ca ziua naţională, 1 Decembrie, momentul unirii provinciilor româneşti să se celebreze a doua zi. Iată cum, cele două componente, spiritualul şi istoria, se alătură pentru a fi comemorate în momentul în care postul Crăciunului este în toi, natura şi individul pregătindu-se deopotrivă pentru naşterea Mântuitorului.

Iarna este sobră, plină de privaţiuni şi primejdioasă dar sărbătorile acestui anotimp, cele mai spectaculoase din tradiţia românilor, prefigurează parcă clipele în care totul va reveni la viaţă.

Noaptea din ajunul Sf. Andrei este destinată unor obiceiuri, poate antecreştine, care să asigure protecţie oamenilor, animalelor şi gospodăriilor. Ţăranii români le-au pus sub oblăduirea acestui sfânt, tocmai pentru că ele trebuie garantate de autoritatea şi puterea sa.

Ajunul Sf. Andrei este considerat unul dintre acele momente în care bariera dintre văzut şi nevăzut se ridică. Clipa cea mai prielnică pentru a obţine informaţii cu caracter de prospectare pentru anul care vine. De asemenea, "Andreiu' cap de iarnă" cum îi spun bucovinenii, permite interferenţa planurilor malefice cu cele benefice, lucrurile importante din existenţa oamenilor putând fi întoarse de la matca lor firească. Se crede ca în această noapte "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor".

Împotriva acestor primejdii, ţăranul român foloseşte ca principal element apotropaic (de apărare), usturoiul. În egală măsură, casa, grajdul, coteţele, uşile şi ferestrele acestora sunt unse cu usturoi pisat, menit să alunge pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale.

În general, acest usturoi cu rol de apărare, provine din cel menit cu un an înainte, în acelaşi moment al anului. Сea mai importantă acţiune ce se desfăşoară în această noapte este "păzitul usturoiului". Împreună, fete şi flăcăi, veghează şi petrec, tocmai pentru a înzestra usturoiul cu calităţile necesare.

Forţa magică cu care el va fi investit în ajunul de Sf. Andrei îi va ajuta pe toţi să depăşească momentele de cumpănă de peste an: va servi drept remediu terapeutic, va aduce peţitori - purtat la brâu, va păzi sălaşurile de duhurile rele.

Deşi învăluite de muzică şi dans, fetele vor veghea cu străşnicie usturoiul, ce nu trebuie furat pe ascuns de flăcăi. Păzit astfel, usturoiul va putea mai apoi să asigure protecţia fiinţei umane, reuşind uneori să-i schimbe chiar soarta. Tot în această noapte, pentru a testa rodnicia livezilor şi câmpurilor, se aduc crenguţe de vişin în casă, care vor înflori până la Crăciun, sau se seamănă boabe de grâu în diverse recipiente.
Sfântul Nicolae

Decembrie vine apoi cu sărbătoarea, atât de aşteptată de copii, a Sfântului Nicolae. Câţi dintre noi nu au aşteptat cu înfrigurare dimineaţa de 6 decembrie pentru a se uita dacă Moşu' a lăsat ceva în ghetele pregătite de cu seară? Acest obicei al darurilor aduse de Moş Nicolae, s-a împământenit mai mult la oraş.

Este posibil să fie un împrumut din ţările catolice, unde Moş Crăciun este cel care pune daruri în ghete sau ciorapi anume pregătiţi. Moş Crăciun aşa cum este el cunoscut azi, cu renii şi veşmântul roşu şi barbă albă a fost inventat la începutul secolului XX de o companie de publicitate americană care făcea reclamă pentru celebra Coca cola. Adevăratul Moş Crăciun, cel din tradiţia Bisericii este însă Sfântul Nicolae.

Copiilor din România li se poate întâmpla ca Moş Nicolae să aducă şi câte o vărguţă (pentru cei obraznici). Rolul de ocrotitor al familiei cu care a fost investit de religia ortodoxă Sfântul Nicolae îi dă dreptul să intervină în acest fel în educaţia copiilor. Povestea lui Moş Crăciun începe cu un bătrân numit Sfântul Nicolae, episcopul din Myra.

Se spune că el posedă puteri magice şi a murit în 340 a.H. şi a fost îngropat în Myra. Târziu, în secolul XI, soldaţii religioşi din Italia au luat rămăşiţele sfântului cu ei înapoi în Italia. Ei au construit o biserică în memoria lui, în Ari, un oraş port din sudul Italiei. Curând, pelerinii creştini din toată lumea au venit să viziteze Biserica Sfântului Nicolae.

Ei au preluat legenda lui Moş Nicolae în locurile lor natale. Legenda s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa în secolul al XII-lea ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile. Germania, Franţa şi Olanda celebrează ziua de 6 decembrie ca o sărbătoare religioasă şi oferă cadouri copiilor şi săracilor, şi ajută fetele sărace să se mărite oferindu-le o zestre.

Când colonistele olandeze au călătorit în America, au adus cu ele un episcop care purta un costum roşu şi mergea călare pe un cal alb. Imaginea americană a episcopului va evolua treptat până la cea a unui bătrân spiriduş vesel. A fost descris ca un bătrân olandez vesel şi bucălat din comedia Istoria New-York-ului a lui Washington Irving.

Anul 1823 a continuat poveştile cu Moş Nicolae cu publicarea poemului "O vizita a lui Moş Nicolae" al lui Clement Moore. Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. In unele culturi, Sfântul Nicolae călătoreşte împreună cu un însoţitor care îl ajută. În Olanda, episcopul navighează pe un vapor sosind pe 6 decembrie.

Are la el o carte mare care îi spune cum s-au purtat copiii olandezi în timpul anului. Cei cuminţi sunt răsplătiţi cu daruri iar cei obraznici sunt luaţi de asistentul său, Black Peter. În Germania, Sfântul Nicolae călătoreşte tot cu un însoţitor, cunoscut drept Knecht Ruprecht, Krampus sau Pelzebock, care vine cu un sac în spate şi o nuia în mână.

Copiii obraznici sunt pedepsiţi cu câteva lovituri de nuia. În Italia, La Befana este zâna bună care se îmbracă în negru şi aduce daruri copiilor la 6 ianuarie. În multe ţări latine: Spania, Puerto Rico, Mexic şi America de Sud, copiii îi aşteaptă pe cei trei regi să le aducă daruri de Crăciun.
Colindatul creştin

Pentru cea mai aşteptată sărbătoare din decembrie, Crăciunul, românii au apelat în egală masură la tradiţie, ştiind să accepte şi obiceiuri mai recente. Intâmpinată cu bucurie, Naşterea Mântuitorului aduce cu ea şi o sumă de practici foarte vechi prin care se celebra Solstiţiul de Iarnă, momentul în care natura dă speranţe că va renaşte.

Obiceiul colindatului a înglobat în el nu numai cântec şi gest ritual, ci şi numeroase mesaje şi simboluri ale unei străvechi spiritualitaţi româneşti. El s-a păstrat asociindu-se câteodată cu celebrarea marelui eveniment creştin care este Naşterea Domnului Iisus Hristos. Există de asemenea cântece de stea (sau colinde creştine), care au ca subiect Naşterea Domnului. In ajunul Crăciunului, pe înserat, în toate satele din ţară, începe colindatul. Copiii cu steaua vestesc Naşterea Domnului şi sunt primiţi cu bucurie de gazdele care îi răsplătesc cu mere, nuci şi colaci.

In Maramureş, cei care colindă sunt oameni în toată firea. Obiceiul este să treacă pe la fiecare casă iar apoi, cu tot cu gazdele care i-au omenit, să continue colindatul. Postul Crăciunului ia sfârşit şi fiecare se poate bucura de mâncărurile rituale: preparatele din porc, sarmalele, colacii şi cozonacii, prăjiturile şi vinul. Cele trei zile de sărbătoare ale Crăciunului aduc linişte şi pace în case.
Obiceiuri de Anul Nou
Pentru cel mai important moment, trecerea în noul an, pregătirile se reiau. In săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele cetele de flăcăi se prepară pentru "urat", sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară "Ursul", "Capra", "Bunghierii", "Căiuţii", "Malanca", "Jienii", "Mascaţii" etc.

Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociaţii rituale dintre animale şi cultul cvasiuniversal al soarelui. Există şi un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: "mascaţii". Recuzita, măştile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măştile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginaţia şi umorul săteanului român. Anume meşteri s-au specializat în confecţionarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morţii dar şi a renaşterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în acelaşi timp plină de forţă şi vitalitate. Muzica şi dansul, remarcabile prin virtuozitate şi dinamism, măştile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.
În diferite zone ale ţării, costumaţia şi interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esenţă acelaşi. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a maleficului, "Pluguşorul", alt obicei, este strâns legat de mitul fertilităţii. Vorbe frumoase, de prosperitate şi belşug sunt adresate de cetele care vin cu "Pluguşorul", fiecărei gospodării. Ca o incantaţie magică, textul urării se transmite din tată în fiu şi nu există român să nu-l cunoască.

Tot ajunul anului nou prilejuieşte practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: "Vergelul". Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi şi părinţii acestora. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunţată din vreme de "colceri" sau "chemători" se adună toţi cei interesaţi. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-şi cunoască viitorul aruncă un obiect personal - inel, mărgea, pieptene, ban, cuţit etc. Personajul cel mai de seamă este "Vergelatorul".

El urmează să "proorocească viitorul", să-şi potrivească vorbele şi să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de ţesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantaţie. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanţilor. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel - nuntă, ban - bogăţie, pieptene - bărbat colţos, cuţit - ceartă, piatră - căsătorie amânată etc.
Când se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii recurgând la meteorologia populară, obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul ce vine. Se folosesc de foile unei cepe mari pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. In fiecare din ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cel ce dezleagă vrăjile şi făcăturile, ei vor verifica cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. Aşa vor şti, pentru că în mod misterios cantităţile sunt diferite, dacă vor avea secetă sau ploaie şi în ce lună anume.

Prima săptămână din ianuarie este marcată de doua alte importante sărbători creştineşti: Botezul Domnului sau Boboteaza pe 6 ianuarie, şi Sfântul Ion pe 7 ianuarie. Toţi românii se duc la biserică de Bobotează, pentru a lua apă sfinţită, atât de necesara pentru tămăduire şi purificare. În satele şi oraşele asezate pe maluri de ape, tinerii se întrec să scoată la mal crucea aruncată de preot în apa îngheţată.

Cel ce va reuşi, va avea parte numai de bine. În aceste zile, atât de reci ale iernii, adunaţi pe lângă focuri, neavând altă treabă decât de a hrăni animalele, ţăranii români îşi trag sufletul alături de cei dragi, petrecând cu toţi Ionii şi Ioanele şi pregătindu-se pentru truda care va veni curând, odată cu topirea zăpezii.
sursa wikipedia

Trompetele Răsună

Corul Armatei - Marşul lui Iancu

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie -

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mindri aste le nutresc;
Cãci ramine stinca, desi moare valul,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
.
Vis de razbunare negru ca mormintul
Spada ta de sânge dusman fumegind,
Si deasupra idrei fluture ca vintul
Visul tau de glorii falnic triumfind,
Spuna lumii large steaguri tricolore,
Spuna ce-i poporul mare, romanesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
.
Ingerul iubirii, ingerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surizind,
Ce pe Marte-n glorii sã orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminind,
El pe sinu-ti vergin inca sã coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu il stringe-n brate, tu îi fã altare,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc.
.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tinara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet romanesc,
Vis de vitejie, fala si mindrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc!

Romania - perioada interbelica

Juram pentru Ardeal - Tatiana Stepa

Mihai Viteazu Unirea

Gheorghe Zamfir - Mocirita

http://www.blogger.com/post-create.g?blogID=3110244458035519483#

George Enescu - Rapsodia Romana (op.2)

Romania - de-a dreptul superba

Magnificent Romania

Tudor Gheorghe "Fie painea cat de rea/tot mai bine-n tara mea"

Tara mea

Tudor Gheorghe - au innebunit salcamii

Hora Unirii

Nichita Stanescu - Un pământ numit România

Şi-a venit un nor cu coarne
peste sufletul meu, Doamne
să mă-npungă a venit
numai chiar din infinit.

Şi-a venit un os subţire
dintr-o altă-naltă fire
dat cu fluier supt de sunet
şi cu fulger fără tunet.

A venit la mine nimeni,
săruri şi piper şi chimeni,
verdele din frunza smulsă,
laptele din ţâţa scursă
şi mi-au pus la ploape-un fel
de vedere, de cercel
şi în inimă nisip
şi pe chip altfel de chip,
voind nevăzută hidră
să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră.

Nemaivrând în mine sânge,
ochiului i-au dat a plânge
tot cu luna lacrimă
cu stelele patimă.

A venit la mine "Da"
care tocmai învia
şi-a venit la mine "Nu"
de însumi vărsat în tu.

Au venit să îmi propună
ca să fiu la noapte lună
şi-ntre coaste să îmi fiu
alergare de-argint viu,
de aur, de platină,
de stejar, de paltină,
de cuvânt, de necuvânt,
neştiind că sunt pământ.

II

Atârnat de ploaie ca vântul de nori
ca negrul de aripa neagră.
Bate bătrânul fâlf, bate,
zboară bătrânul pe sub pământ
printre viermi şi rădăcinile minunate
ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului,
ale prunului, arinului,
ale nuştiucuiului.

III

Peşte, lapţii tăi de peşte,
dedesubt mereu aflat
ah, Carpaţilor, cereşte
stâncile din voi decad
mai ducând la vale o monedă
sau vreun vultur smuls impar,
decăzut prin lumea cea concretă
roaba legilor cu har.
Per Scorilo, Decebalus
pe un vechi, oho, de tot
zeu-inel ţinând dantura
cea lactee strânsă-n bot.
A băut din ţâţa mare
hrana cea otrăvitoare
cântărită în cântare,
ţepenită în cleştare
cum e musca-n chihlimbare,
cum e trupul pe picioare
şi mirosul din pahare
şi pistolul în şerpare,
cum e, "are" în "nu are" ,
nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum,
ieri şi mâine în acum.

IV

Duce-ţi trupurile. Un dulce dor
mă paşte-n câmpul de mohor:
Neânşeuat,
nepotcovit, neânjugat.
Duceţi trupurile. Să se lase
albul cel mai alb pe oase,
să îmi fie duhul ghimp
rupând pielea de pe timp.

Duceţi trupurile. File
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Fie
spartă coasta-colivie,
inima să iasă-afară
la vedere peste ţară.
Duceţi trupurile. Doamne,
să ne dezbrăcăm de haine,
cum e apa dezbrăcată
de izvorul care-o poartă
şi se-mbracă-n cel ce-o bea
însetat de setea sa
de rămâne tot neud
de la nord până la sud.

Trupurile! Nu vederea
cea căzută-n ochi ca mierea
nici auzul, nici mirosul
locuind în trup ca osul.
Duceţi trupurile. Vină
peste noi din nou lumină.

Duceţi trupurile. Bate
mulţime-n singurătate.

Scade marea. Trupurile
valuri scad în tuburile
pietrelor din cuburile
sărurilor,
malurilor.

Duceţi trupurile,
trupurile
Scade marea, cuburile
sărurilor se usucă
cu un fel de dor
de ducă.

V

De două mii, pământul, de ani
se îngraşă cu trupuri
din trupurile noastre
născând mereu copaci.

Şi timpu-şi smulge ochii
şi-i lasă ca pe-o nadă
cercând să prindă-un peşte al vederii.

Se-ntinde o blândeţe
încolăcind în sus
câte o rază-a lunii împietrită.

De două mii de ani acest pământ
din trupurile noastre face parte.

Noaptea, în lanul cel de grâu
când fluier herghelia din prundişuri
suntem de faţă eu şi tu
şi tu şi tu,
viii şi morţii laolaltă.

Un nod e-n viaţă. Restul
frânghiuei spânzură în jos.
O mie de strămoşi atârnă-aici
de fiecare suflet.

Străbunii dorm,
apele curg,
luna răsare
şi apune.
Pământ de carne eşti,
pământ de carne...
Pentru un om o, câtă lume!

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi,
tu care-mi începi direct din spinare,
pământ de carne de mii de ori
sărată sub şei de sare.

Pământ de carne, bun de mâncare,
pământ de oase străluminând
o, ce miros violent,
ce sfântă duhoare
de diamant au pietrele tale,
pământule de pământ!

Am să te-ngraş la rândul meu
cu mine,
lăsându-ţi doar scheletul alb
să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor,
pământ de carne,
pământule de pământ.

trandafir de la moldova

Alunelu

Ansamblu de dansuri populare "Joc" - Calusarii

Arta traditionala romaneasca - o traditie milenara

Dumitru Farcas

Trei culori-Doina si Ion Aldea Teodorovici

Ne cheama Ardealul

Nu uita ca esti roman

Asa-i romanul, Nicolae Furdui Iancu

Nicolae Furdui Iancu, Noi suntem Romani

Sava Negreanu, Doamne ocroteste-i pe romani

Cenaclul Flacara - Traiasca, Moldova, Ardealul si Tara Roman

Scumpă ţară românească, George Cosbuc

Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!

Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!

Patria romana, George Cosbuc

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii,
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au frământat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii. -
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte:
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume
Toţi de-aceeaşi soartă data,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfânta să ne fie!

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii,
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească
Şi vor face tot mai mare
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

La România , Dimitrie Bolintineanu

Astfel cum se-nclină crinul
Fără viaţă şi color,
Când un vierme-i roade sânul
Fraged şi desfătător;
Astfel, dulce Românie,
Tu începi a te fana,
Şi nimic n-aduce ţie
Viaţa şi mărirea ta!
Dragă, moartea locuieşte
Chiar în sânul tău frumos.
Unde mergi ea te-nsoteşte;
Orice faci e de prisos.
Când în dorul ce te-abate
Tu încaleci să combaţi,
Un fiastru urcă-n spate
Şi iţi zice să abaţi!
Când pe râul organizării
Vasul tău vrei a-l purta,
Un fiastru, al pierzării,
Pune mâna-n cârma sa.
Unde mâna ta plăcută
Scrie fericire,-amor!
Altă mână nevăzută
Scrie-ndată: ură, dor!
Când tu faci o faptă bună
Fiii tăi o veştezesc,
Rozele p-a ta cunună
Cum le pui se ofilesc!
Şi speranţa ta se curmă!
Cu nimica nu te-mpaci!
Toţi s-arată pentru cârmă;
Dar eu nu mai văz cârmaci!

1 decembrie 1918-1 decmbrie 2008

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Transilvania a fost a treia provincie care s-a unit cu patria-mamă. Unirea Transilvaniei cu România de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii.

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii, fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din Partidul Social Democrat înfiinţează Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie 1918, la Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie, care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi.

Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită!
preluat de pe ziuanationala

Cheia Prahova 1

Blajul si Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

1 Decembrie 1918 - Ziua Marii Uniri - poate fi considerata ca fiind cea mai insemnata zi din devenirea noastra nationala, ea reprezentind momentul desavirsirii formarii statului national unitar roman.
Se spune ca atunci cind ceva este menit sa se intimple, se intimpla. As completa, mai ales daca este scris sus, in cer. Tot ceea ce este hotarit printre stele se infaptuieste, intr-o buna zi, pe pamint. Cu certitudine, anul 1918 reprezinta pentru romani un exemplu, indubitabil, in acest sens.
Orice lucru care se intimpla pe pamint are insa si o puternica dimensiune umana. Daca acest lucru este in slujba binelui, este mai intii insusit de elite - care definesc traiectoria istoriei umanitatii - pentru ca apoi sa fie predat maselor, care il asimileaza si il finalizeaza.
Unirea de la 1918 se inscrie pe aceste coordonate. Evenimentul a fost foarte bine sintetizat, in derularea temporala, de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cel care va deveni primul cardinal roman, care a afirmat ca “daca nu era Unirea religioasa de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 si fara aceasta nu era nici Unirea din 1918”. Asadar Blajului, bisericii si dascalilor scolilor blajene le revine o cota importanta de contributie la realizarea acestui deziderat national.
Blajul a vibrat prompt dupa constituirea la 30/31 octombrie 1918 a Consiliului National Roman de la Arad, fiind profund atasat cauzei luptei nationale. La Blaj s-a infiintat in ziua de 4 noiembrie 1918 Consiliul National Roman. In ziarul blajean “Unirea” (care aparea la Blaj incepind cu anul 1891) a fost publicata “Chemarea Consiliului National Roman”, redactata de Alexandru Ciura si citita la Adunarea de constituire a Consiliului. Materialul acesteia - un veritabil manifest, de o deosebita incarcatura emotionala - solicita constituirea de “sfaturi nationale locale si garzi de paza”, in toate localitatile transilvane, pentru ca evenimentele in derulare sa se realizeze in ordine, civilizat, la inaltimea demnitatii de care au dat dovada intotdeauna romanii, in marile momente ale istoriei, ultimul reper de dinainte de 1918 reprezentindu-1 Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. In paginile ziarului “Unirea”, clerici si intelectuali de marca ai Blajului inserau cronici si articole referitoare la lupta nationala a romanilor ardeleni de-a lungul veacurilor, erau tiparite documente ale Consiliului National Roman din Arad, toate acestea vizind pregatirea psihologica a populatiei - pe linga informarea la zi - in perspectiva zilei de
1 Decembrie 1918.
Presedinte al Consiliului National Roman din Blaj a fost ales vicarul capitular al mitropoliei, parintele dr. Vasile Suciu - viitorul mitropolit - cel care a contribuit susbtantial la dezvoltarea invatamintului blajean interbelic, numit de Nicolae Iorga, Vasile Voda, ca expresie a respectului pe care i-1 acorda marele istoric roman. Din Consiliul National Roman de la Blaj au facut parte personalitati de marca ale vremii, intre care parintele dr. Alexandru Nicolescu - viitor
mitropolit - canonicii Ioan Coltor si Stefan Rosianu,
dr. Alexandru Borza - viitorul mare botanist roman - profesorul si scriitorul Zenovie Piclisanu, farmacistul Stefan Dragos - viitorul primar al
Blajului, de dupa Unire - dr. Alexandru Ciura si altii.
Garda Nationala din Blaj a avut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia o misiune deosebita, istorica am putea spune, asigurind paza salii unde se desfasurau sedintele si unde s-a redactat Actul Unirii.
Onoarea citirii Actului Unirii, in fata multimii participante la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, i-a revenit episcopului greco-catolic Iuliu Hossu.
Sint doar citeva exemple ce ilustreaza contributia majora a Blajului la infaptuirea maretului eveniment de la 1 Decembrie 1918.
Pentru Blaj a batut din nou ceasul istoric. Pentru a cita oara?
Prof. univ. dr.
Sorin Nicu Blaga
sursa ziarul Faclia

Articol despre Unirea 1918

Unirea de la 1 decembrie 1918 reprezintă evenimentul principal al istoriei României şi totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii, unirea Transilvaniei cu România. Ziua de 1 decembrie a devenit după evenimentele din decembrie 1989 ziua naţională a României.

Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de către Consiliul Naţional Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanţii poporului românesc din Transilvania, în cea mai mare zi din istoria acestui popor, pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul, biruitor la Selimbăr, îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în fruntea unui alai măreţ. Ea a fost Capitala strălucitului domn în timpul scurt cât el reuşise să săvârşească cea dintâi unire a Ţărilor Române. La 1784, pe acelaşi platou al Cetăţii, marii mucenici ai neamului, Horia şi Cloşca, sufereau supliciul frângerii pe roată, pentru că avuseră curajul să ceară o viaţă mai bună pentru neamul lor.

Amândouă aceste date istorice erau adânc săpate în inimile românilor. Erau două etape importante în drumul greu spre mântuire. Aici era locul unde trebuia să se adune norodul la Marea Unire. Duhurile marilor înaintaşi şi mucenici ai libertăţii şi unirii românilor vor lumina gândurile celor strânşi aici si-i vor face vrednici de înalta lor chemare.

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăţi. Şedinţele preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost foarte însufleţite. Discutându-se textul Rezoluţiei Unirii, redactat de Vasile Goldiş, unii susţineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră şi delegaţii sosiţi din Bucovina şi Basarabia, susţineau unirea fără condiţii. Socialiştii, lucrând sub influenţa Budapestei, cereau republica şi-şi exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă s-a stabilit o înţelegere, renunţându-se la toate părţile la punctele de vedere prea intransigente şi adoptându-se formula unei autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de tranziţie, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri veche şi să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiţii la Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziţie.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă sărbătorească. Au venit 1228 de delegaţi oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate româneşti, apoi episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale româneşti, ai şcolilor medii şi institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriaşi, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare şi ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele şi toate ramurile de activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegaţii oficiali, ceea ce dădea Adunării înfăţişarea unui mare plebiscit popular, era afluenţa poporului. Din toate unghiurile ţărilor române de peste Carpaţi, sosea poporul cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ţinuturilor, în cântări şi plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de faţă la actul cel mai măreţ al istoriei românilor. Spectacol simbolic şi instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucişau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite şi descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania.

Mulţimea imensă urcă drumul spre Cetăţuie printre şirurile de ţărani români înveşmântaţi în sumanele de pătură albă şi cu căciulile oştenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii, despuiate de pajurile nemţeşti, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul şi se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreţia vremurilor pe care le trăiesc.

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegaţii ţin adunarea. Pe podium, între steagurile tuturor naţiunilor aliate, care au contribuit cu sacrificiile lor de sânge la desăvârşirea acestui act măreţ, iau loc fruntaşii vieţii politice şi intelectuale a românilor şi delegaţii Bucovinei şi Basarabiei, care au ţinut să aducă salutul ţărilor surori, întrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălţătoare, în mijlocul aprobărilor unanime şi a unui entuziasm fără margini, Ştefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiş expune trecutul plin de suferinţe şi de glorie al naţiunii române de pretutindeni şi necesitate Unirii, Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuieşte Unirea , iar socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române, care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluţia Unirii e citită de Vasile Goldiş: “Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.”

Restul rezoluţiei cuprinde programul de aplicaţie: autonomia provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină libertate naţională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, reforma agrară radicală, legislaţie de ocrotire a muncitorimii industriale. Adunarea naţională doreşte ca Congresul de pace să asigure dreptatea şi libertatea atât pentru naţiunile mari cât şi pentru cele mici şi să elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale. Ea salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul monarhiei austro-ungare, pe naţiunile eliberate cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană, se închină cu smerenie înaintea acelor bravi români care şi-au vărsat sângele în acest război pentru libertatea şi unitatea naţiunii române, şi în sfârşit exprimă mulţumirea şi admiraţia sa tuturor puterilor aliate care, prin luptele purtate împotriva duşmanului au scăpat civilizaţia din ghearele barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a rezoluţiei, Unirea Transilvaniei cu România era săvârşită.
preluare wikipedia

portret in miscare

Romania in imagini si cuvinte

Cantec pentru Basarabia - Tatiana Stepa

1 dec reporatj PROTV

1 decembrie video

Treceti Batalioane Romane Carpatii

Tatiana Stepa si Andrei Paunescu - Daomne ocroteste-i pe romani

LA MULTI ANI 2008!!!!!!

Un viitor luminos, frumos si lung, mai lung decat trecutul, dar mai bogat si mai frumos decat prezentul

Followers